Era seara. Stateam in coltul prafuit de vreme al mesei din gradina. Parca traiam un vis. Noaptea, dornica sa inveleasca Pamantul stravechi asupra caruia domnea, chemand Luna albicioasa ca laptele cu o voce mieroasa, era mai misterioasa ca oricand. Luna credincioasa, inca ametita de renasterea din primavara, statu ganditoare un timp, apoi isi puse coroana cristalina de lumina si se ridica, aproape dansand, pe cerul invinetit al serii.
Gradina era ca de obicei: simpla, intr-un miros ametitor de zambile si lalele, brazdata de lumina Lunii, adapostind animalele obosite de lumina Soarelui din timpul zilei. Doar greierii cutezau sa alunge linistea cu cantecele lor melancolice. Copacii tineri, inconjurati de mireasma minunata a florilor lor, se intorceau catre Luna si ii priveau cu atentie dansul impecabil in timp ce aceasta radia de fericire, ca si cum ea ar fi fost muza lor. Dar eu, sfioasa, indrazneam sa visez la paradis… La raiul iubirii…
“Oare cand va reusi acel print chipes, Romeo, impreuna cu al sau cal alb ca puritatea si sinceritatea unui copil, sa ma gaseasca pe mine, Julieta?” ma intrebam eu, incercand sa-mi ridic moralul, incercand sa aduc o lumina plina de speranta sufletului meu singuratic. “As putea fie u de vina? Oare nu sunt pe drumul cel bun?”. Insa noaptea puse stapanire pe cerul ingenuncheat, simtindu-se mai confortabila, in timp ce eu priveam tematoare Luna, crezand ca ultimele doua ganduri ale mele se vor adeveri. Eram prea concentrate, prea departe de lumea in care traiam.
Nu dupa mult timp, orologiul batu de douasprezece ori. Era miezul noptii. In acel moment, o aroma puternica, imbietoare, ma trezi la realitatea cruda a vietii. Sperietura primita imi facu inima sa bata atat de tare si de repede, incat deja puteam vedea cum aceasta imi despica pieptul in doua si cum o lua la fuga, de parca ar fi fost urmarita de focul prabusirii. “Dar oare de unde ar putea veni acest miros minunat?” ma intrebam eu curioasa. Fosnitura ierbii de langa mine ma avertiza, iar aroma imbietoare era si mai puternica acum. Mi-am ridicat usor privirea si prima oara am zarit un trandafir rosu arzand de focul iubirii, apoi o mana rece cu degete lungi imi ridica barbia. Niste ochi aurii imi patrunsera in ganduri si o voce de matase imi sopti la ureche:
-Esti viata mea acum. Te iubesc.
Parul sau de caramel se juca in adierea vantului. Era un baiat cu o fata inocenta de o frumusete imposibil de perfecta. Imi darui floarea. Am luat-o usor, apoi mi-am lasat privirea in jos cand am realizat ca ochii mi se umezisera.
-Mersi. am soptit eu emotionata.
O lacrima cristalina mi se prelinse pe fata alba de piatra si pica.
-Plangi? spuse el cu suferinta in vocea sa de cristal.
Mana sa inca rece imi mangaia obrazul rosu de
“Nu…nu… Nu mai suntem pe Pamant. Aici este raiul!”. Gandurile mi-au fulgerat mintea si m-au trecut toti fiorii.
-Ti-e frig? spuse baiatul.
Se simtea in vocea sa cutremurata ca se considera vinovat. Caci nu doar mainile sale erau reci – ci tot corpul.
-Nu. E in regula.
Acesta ma stranse tare la pieptul lui de marmura. Simti cum pulsul meu accelera. Acesta se uita in ochii mei. Blandetea din privirea sa o puteam observa si datorita faptului ca irisul ochilor lui era acum auriu. Imi cuprinse fata in mainile sale.
-Te iubesc... am soptit eu ca pentru mine.
Atunci, buzele sale catifelate le intalnira pe ale mele. In acel moment mi-am dat seama ca eram irevocabil indragostita de el. Usor, usor, simteam cum trupurile noastre se contopeau.
Apoi visul se narui si am deschis ochii. “A fost doar un vis sau a fost real?” ma intrebam eu ganditoare. Am observat ca eram in pat, iar trandafirul inca sedea in mainile mele tremurande.
Prima parte a compunerii am scris-o la olimpiada judeteana de limba romana 2009..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu